MAXIMILIANA PATRASCU

SEDINTA DE COMEMORARE PENTRU PROFESOARA SUFLETULUI MEU, MAXIMILIANA PATRASCU, MIERCURI, 19 DECEMBRIE 2012 , ORA 11.30 - UPG!

POVESTE DE SUFLET

        Exista un moment in viata fiecaruia dintre noi cand gandurile ne poarta undeva, in urmă….O facem, de cele mai multe ori, pentru ca ne este tare dor…Ne întâlnim pentru comemorare. Comemorarea inseamna chiar acest lucru. Inseamnă ceremonie menită să evoce amintirea unei persoane.  De ce o facem ? Pentru că s-au împlinit în acest an 80 de  ani de la naştere …Şi pentru că ne lipseşte !

        Emoţia mă copleşeşte, cu atât mai mult, cu cât persoana despre care trebuie să vorbesc, pur şi simplu face parte din viaţa mea. Pentru că persoana despre care trebuie să vorbesc şi-a lăsat definitiv amprenta pe mine, pe felul meu de a fi, pe destinul meu, în cele din urmă.

        A vorbi despre DOAMNA, aşa cum ne plăcea nouă să îi spunem, este o misiune atât de dificilă, este ca şi cum te-ai pregăti să susţii un examen la PROCESE CALORICE. Apare teama de a nu uita nimic, de a o aduce în atenţia tuturor, deşi toţi cei prezenţi au cunoscut-o, aşa cum a fost de fapt si cum a reuşit sa se lase descifrată de fiecare dintre noi…Pentru unii PROFESOR, pentru alţii COLEG, pentru mulţi PRIETEN. Pentru mine, toate trei la un loc.

        ŞI DACĂ VORBIM DE DESCIFRARE, TREBUIE SĂ ANALIZĂM PE RÂND, aşa cum s-au întâmplat, într-o succesiune firească, lucrurile şi faptele care au reuşit să mă marcheze. Am descifrat meticulos, aşa cum am învăţat de la DOAMNA. Am trăit intens, alături de dânsa, chiar şi atunci când nu a mai fost…Întâmplător sau nu, am „moştenit” o parte din amintirile sale…Care acum sunt şi ale mele…

        Anul 1932 este anul naşterii sale şi ataşamentul meu faţă de dânsa sporeşte cu atât mai mult cu cât este şi anul naşterii părinţilor mei. Este primul lucru comun şi asta a explicat legătura de mult mai târziu, când am cunoscut-o de fapt. Nimic nu este întâmplător pe lumea asta, cum nu cred că întâmplător este şi faptul că s-a născut într-o miercuri şi iată, o comemorăm într-o miercuri

        Anul 1989, important pentru toţi într-o oarecare măsură, pentru mine a însemnat şi admiterea la facultate şi primul contact vizual cu DOAMNA PROFESOARĂ. Am cunoscut-o înainte de a deveni studentă, pentru că în vremea sau în vremurile acelea, am dat admitere şi dânsa, în calitatea de decan, a trebuit să semneze lucrările scrise cu colţ îndoit. Am remarcat-o atunci şi ştiu că mi-a transmis ceva de bine de la început…Sau cum e la modă acum să spui, mi-a transmis o energie pozitivă. Prestanţa, zâmbetul permanent şi şuviţa albă m-au făcut să aştept momentul întâlnirii la curs cu mult interes. A meritat aşteptarea. Am avut privilegiul să fac PROCESE CALORICE cu dânsa.  Şi să iubesc această disciplină. Să faci şi cursul si laboratorul şi proiectul de an cu DOAMNA MAXI a însemnat o mare provocare pentru orice student din anii aceia! Şi 10 n-am reuşit să iau decât la proiect. Am ştiut că e aleasă şi a rămas pentru totdeauna profesoara inimii mele. Ştiu că a fost un examen greu la CALORICE. Şi ştiu că, preţuind-o atât de mult, aveam şi obligaţia de a promova examenul. Şi ştiu că nu am dezamăgit-o niciodată. Sau poate doar o dată, când am chiulit şi eu de la un curs. Ieşisem la prima întâlnire cu cel ce mi-a devenit soţ.

1995 anul absolvirii mele…Îmi amintesc cu mare drag cum am „negociat” cu colegii pe cine să alegem să ne ţină cursul festiv….I-am respectat pe toţi profesorii în aceeaşi măsură, dar alegerea DOAMNEI pentru cursul festiv a mai însemnat o bucurie în plus, cel puţin pentru mine. Din păcate, nu era la modă să înregistrezi asemenea momente. Până la urmă, amintirile sunt în sufletele noastre şi iată că nu se pot uita, pentru că  ele chiar au însemnat ceva pentru noi. Am avut şi norocul să mă accepte pe lista celor care doreau „proiect la MAXI” (scuze, dar trebuie să folosesc limbajul vremii). Am colaborat într-un mod în care m-a făcut să lucrez mult şi să pun întrebări în aceeaşi cantitate. După absolvire, ca orice tânăr absolvent, mi-am văzut de viaţa mea şi am avut-o în gând permanent. Nu ştiam şi nici măcar nu bănuiam ce avea să urmeze…

2000 anul în care viaţa m-a readus în UNIVERSITATE…Din nou, aproape de DOAMNA. Împlinită pe deplin în plan familial, mamă şi soţie a celui ce mă făcuse să chiulesc de la CALORICE. De câte ori n-am stat de vorbă între două cursuri…Nu foarte mult timp, pentru că întotdeauna o lăsam să se mai uite o dată pe notiţe înainte de a pleca în sală. Lucru pe care, din păcate, nu l-am putut „moşteni”.  Era un obicei ce trebuia respectat. Timp de vorbit am găsit, cât să mă scuz că am îndrăznit să chiulesc cândva. A fost o absenţă pe care mi-a motivat-o amuzată. Ceea ce am spus şi ceea ce urmează seamănă mai degrabă cu „a vorbi despre mine” decât „a vorbi despre DOAMNA”. De fapt, asta şi vreau să scot în evidenţă. Tot ce mi s-a întâmplat  i se datorează într-o mare măsură.

2001  anul în care m-am înscris la STUDII APROFUNDATE şi, spre marea mea satisfacţie, am devenit din nou studenta DOAMNEI. Şi am reuşit să iau zecele la examen. A fost anul în care a început partea aceea de prietenie, cum îmi place mie să spun. Era o relaţie student – profesor aşa cum oricare dintre părţi şi-ar dori să o aibă. Mă despărţeau două camere de biroul DOAMNEI. Parcă aveam mai mult timp de povestit. Eu despre fetiţa mea, dânsa despre năstruşnicii nepoţi.

2002 anul absolvirii studiilor aprofundate cu lucrare de disertaţie condusă de cine oare? Bineînţeles, de DOAMNA. Anul în care, absolvind aprofundatele, mi-am dorit mai mult. DOAMNA  a fost prima care mi-a propus înscrierea la doctorat. Nu aveam asta în planurile mele, dar m-am bucurat întotdeauna când în preajma mea au fost oameni de bine, care mi-au dat cele mai bune sfaturi. A fost anul când l-am cunoscut şi pe profesorul Dobrinescu şi anul înscrierii la doctorat. Încet, dar sigur, începeam să devin parte a colectivului de la CALORICE.

2004 am dat examen pentru postul de asistent la CALORICE şi, dintr-o dată, am devenit colega de birou a DOAMNEI. Doamne, cum să fiu colega de birou? Mi se părea prea mult ce mi se întâmpla…Cum să fiu colegă cu DOAMNA ? Foarte greu m-am acomodat, din profund respect pentru ceea ce a însemnat dânsa pentru mine…Îmi amintesc cu mare drag povestirile despre familie, despre nepoţii dragi care mergeau iarna la schi…Despre cel mai mare şi cel mai mic, deşi nepoţii erau gemeni…Despre cum ii deosebea dansa… Despre merele de la Slănic…Despre cum a iubit muntele şi drumeţiile montane. Despre o rochie de mireasă dintr-o ladă de zestre…Şi-mi amintesc cu mare drag delegaţia de la Constanţa, din acelaşi an, când ne-am plimbat pe malul mării până seara târziu şi cum am rămas noi nemâncate pentru că nu am respectat programul… Şi-mi amintesc tristeţea din ochii dânsei când, de acolo, de la Constanţa, din camera unde eram cazate, sunând  pe o fostă colegă,  de la capătul celălalt al firului a primit o veste tristă. N-am văzut-o niciodată plângând. Şi mă bucur că a fost aşa. Regret că n-am profitat mai mult de timpul pe care l-am avut comun. Mă bucur că mi-au rămas amintirile din suflet. Cuvinte am spus şi las imaginile să completeze profilul unui OM. Care a fost PROFESOR, COLEG, PRIETEN.

Nimic din ceea ce a mai urmat nu prevestea sfârşitul brusc al profesoarei mele de suflet. Ştiu că acum, în cariera universitară, aş fi cu atât mai fericită, dacă un singur student, dintre cei cu care mă întâlnesc la ore, ar ţine la mine aşa cum am ţinut eu la DOAMNA. Şi-i învăţ pe toţi să le mulţumească atunci când încă o pot face acelora care le sunt aproape şi care îi sprijină. Uneori e prea târziu şi te agăţi chiar şi de o şedinţă de comemorare să spui public MULŢUMESC, DOAMNA PROFESOARĂ !