Asteptand o AMBULANTA

Numai asa iti dai seama cat esti de mic. Si mai ales cat esti de neinsemnat. Suferi in tacere, suferi in lacrimi, suferi de frica...Si cand nu se mai poate, crezi ca mai ai o sansa: sa chemi AMBULANTA si sa speri ca vei gasi o rezolvare. Suni. De fapt, nu suni tu, ci altcineva, drag, de langa tine. Si-ti dai seama cat sufera si el dupa tonul vocii cu care trebuie sa explice, de doua ori, pe acelasi apel, din ce motiv suni acolo. Si astepti. Esti constient ca nu esti singurul care are nevoie de ajutor. Trece o ora si starea de rau se amplifica. Te simti atat de aiurea...Se mai da un telefon si se intreaba daca mai dureaza. Se pare ca sunt multe solicitari. Continua asteptarea. Mai trec alte minute si apare, in sfarsit, echipajul. Foarte obosit, stresat, irascibil. Spui ca ai o stare de rau general, ameteli si stare de voma, o durere intensa si inexplicabila in mana stanga si o durere in piept si esti apostrofat ca ai prea multe probleme. Si trebuie sa te hotarasti asupra uneia. Nici nu mai stii pe ce lume esti cand deja ti s-a luat tensiunea, temperatura si ti s-a verificat si glicemia. Mai primesc o intepatura cu un analgezic si un antivomitiv. Punct. Totul e in limite normale. Echipajul pleaca si eu parca nu-mi mai simt mana stanga. Cu cea dreapta reusesc sa butonez ceva la calculator si sa incerc o rezervare online la un medic specialist. Pentru momentul cand ma voi putea ridica pe picioarele mele. La AMBULANTA se rezolvase.

5 NOIEMBRIE CU TRISTETE

S-au implinit doi ani de la plecarea POETULUI meu de suflet. Mi-e dor si mie de el, dar am avut inspiratia (cam ciudata atunci) sa inregistrez niste interviuri cu el, prezentate la TV. Le mai urmaresc cand vreau sa-l mai vad sau sa-l mai aud. Desi am vocea lui bine intiparita in minte. Si in suflet. Postez o poezie trista, de final. Sau de inceput.

Adrian Paunescu- De la un cardiac, cordial

De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care ma gasesc de vreme lunga,
Consider ca e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi sa mai ajunga.

Ma monitorizeaza paznici minimi,

Din maxima profesorului grija,
În jurul obositei mele inimi
Sa nu ma mai ajunga nicio schija.

Aud o ambulanta revenind,
Cu cine stie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se trateaza cicatricea.

Purtati-va de grija, fratii mei,
Paziti-va si inima, si gândul,
De nu doriti sa vina anii grei,
Spitalul de urgenta implorându-l.

Eu va salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se stie,
Recunoscând ca patul de spital
Nu-i o alarma, ci o garantie.

Va vad pe toti mai buni si mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Da-mi, Doamne, viata, înca niste ani
Si tarii mele minima dreptate.

31 octombrie 2010, Bucuresti, Spitalul de Urgenta

5 NOIEMBRIE CU BUCURIE

Azi sarbatorim majoratul casniciei. Nu e momentul vreunui bilant, pentru ca mai avem multe de spus impreuna. Suntem doar fericiti si pe deplin impliniti. O avem pe Ioana, cea mai importanta realizare a noastra. Ne avem unii pe altii si asta ne-a facut puternici. Suntem fericiti pentru ca ne-am respectat si ne-am iubit. Si o mai facem inca ! LA MULTI ANI !

P.S. Ioana tot face poze "in trei" si in ziua aniversarii casatoriei ne mai daruieste cate o rama (minunate lucruri gaseste pentru noi !) cu instantanee din viata noastra. Si azi am primit una ! Multumesc, pui !

Amintiri de suflet

Sunt momente in viata cand amintirile te coplesesc si nu poti scrie atunci cand te cuprinde nostalgia, nelinistea interioara, emotia...Sau cel putin asa patesc eu, desi nu sunt un povestitor atat de bun. Am visat candva ca voi scrie o carte. Acum rad si-mi dau seama ca altii sunt facuti sa faca asta. Simt nevoia, pur si simplu, sa astern impresii. Asta e si motivul pentru care foarte putini oameni din viata mea stiu despre preocuparile mele de..."om cu blog". Eu scriu, oricum. Am recitit de curand pasaje din jurnalele adolescentei. Am retrait, citind, emotii reale. Am rememorat niste clipe extraordinare. De curand, am participat la FESTIVALUL CASTANILOR (ca spectator, bineinteles !) si m-am intrebat atunci de ce oare vreau sa ajung acolo. Si am gasit cateva raspunsuri. Acest festival, initiat de regretatul jurnalist GABI DOBRE, duce mai departe ideea acestui om. Mi-am amintit de momentul lansarii cartii lui, VIATA CA O LUPTA,  in ziua de 13 mai 2005 si de momentul cand mi-a dat un autograf. Am retrait si emotia vestii ca GABI s-a stins in seara zilei de 30 iunie 2005. Mergand la festivalul mentionat, m-a impresionat ideea organizatorilor de a prezenta un film, inaintea unui recital, despre GABI. Trist, adevarat, o viata ca o lupta. Recitalul care a urmat a fost sustinut de trupa TOTUSI. Cand l-am auzit pe ANDREI PAUNESCU cantand, am retrait minunatele momente ale CENACLULUI FLACARA. Intr-o singura seara am reusit sa ma intorc in timp si cu tristete si cu multa bucurie. Nici nu stiu cum se poate intampla asa ceva. A fost si recitalul lui VASILE SEICARU. Doamne, ce zi ! Amintiri de suflet pastrate foarte bine, constat, intr-un loc special din inima mea. Si sa mai spuna cineva ca n-am o inima mare ! Astern in continuare un pasaj din finalul cartii lui Gabi, care sigur genereaza emotie.

"Nu stiu care este planul Lui cu mine, dar indiferent care va fi, imi doresc sa nu ma paraseasca si sa imi dea viata vesnica langa El. In ultimul timp, ma gandesc, tot mai des, la faptul ca voi parasi acest Pamant si imi doresc ca macar sa nu ma chinuiesc, iar cea mai mare dorinta este insa sa fiu langa El, si daca va ingadui, chiar traind in continuare. Este clar pentru mine ca, intre a fi sanatos, dar fara Dumnezeu si a fi bolnav, dar impreuna cu El, aleg a doua varianta. Dar ce ati spune sa fiu sanatos si langa El ? "