5 NOIEMBRIE CU TRISTETE

S-au implinit doi ani de la plecarea POETULUI meu de suflet. Mi-e dor si mie de el, dar am avut inspiratia (cam ciudata atunci) sa inregistrez niste interviuri cu el, prezentate la TV. Le mai urmaresc cand vreau sa-l mai vad sau sa-l mai aud. Desi am vocea lui bine intiparita in minte. Si in suflet. Postez o poezie trista, de final. Sau de inceput.

Adrian Paunescu- De la un cardiac, cordial

De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care ma gasesc de vreme lunga,
Consider ca e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi sa mai ajunga.

Ma monitorizeaza paznici minimi,

Din maxima profesorului grija,
În jurul obositei mele inimi
Sa nu ma mai ajunga nicio schija.

Aud o ambulanta revenind,
Cu cine stie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se trateaza cicatricea.

Purtati-va de grija, fratii mei,
Paziti-va si inima, si gândul,
De nu doriti sa vina anii grei,
Spitalul de urgenta implorându-l.

Eu va salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se stie,
Recunoscând ca patul de spital
Nu-i o alarma, ci o garantie.

Va vad pe toti mai buni si mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Da-mi, Doamne, viata, înca niste ani
Si tarii mele minima dreptate.

31 octombrie 2010, Bucuresti, Spitalul de Urgenta

5 NOIEMBRIE CU BUCURIE

Azi sarbatorim majoratul casniciei. Nu e momentul vreunui bilant, pentru ca mai avem multe de spus impreuna. Suntem doar fericiti si pe deplin impliniti. O avem pe Ioana, cea mai importanta realizare a noastra. Ne avem unii pe altii si asta ne-a facut puternici. Suntem fericiti pentru ca ne-am respectat si ne-am iubit. Si o mai facem inca ! LA MULTI ANI !

P.S. Ioana tot face poze "in trei" si in ziua aniversarii casatoriei ne mai daruieste cate o rama (minunate lucruri gaseste pentru noi !) cu instantanee din viata noastra. Si azi am primit una ! Multumesc, pui !

Amintiri de suflet

Sunt momente in viata cand amintirile te coplesesc si nu poti scrie atunci cand te cuprinde nostalgia, nelinistea interioara, emotia...Sau cel putin asa patesc eu, desi nu sunt un povestitor atat de bun. Am visat candva ca voi scrie o carte. Acum rad si-mi dau seama ca altii sunt facuti sa faca asta. Simt nevoia, pur si simplu, sa astern impresii. Asta e si motivul pentru care foarte putini oameni din viata mea stiu despre preocuparile mele de..."om cu blog". Eu scriu, oricum. Am recitit de curand pasaje din jurnalele adolescentei. Am retrait, citind, emotii reale. Am rememorat niste clipe extraordinare. De curand, am participat la FESTIVALUL CASTANILOR (ca spectator, bineinteles !) si m-am intrebat atunci de ce oare vreau sa ajung acolo. Si am gasit cateva raspunsuri. Acest festival, initiat de regretatul jurnalist GABI DOBRE, duce mai departe ideea acestui om. Mi-am amintit de momentul lansarii cartii lui, VIATA CA O LUPTA,  in ziua de 13 mai 2005 si de momentul cand mi-a dat un autograf. Am retrait si emotia vestii ca GABI s-a stins in seara zilei de 30 iunie 2005. Mergand la festivalul mentionat, m-a impresionat ideea organizatorilor de a prezenta un film, inaintea unui recital, despre GABI. Trist, adevarat, o viata ca o lupta. Recitalul care a urmat a fost sustinut de trupa TOTUSI. Cand l-am auzit pe ANDREI PAUNESCU cantand, am retrait minunatele momente ale CENACLULUI FLACARA. Intr-o singura seara am reusit sa ma intorc in timp si cu tristete si cu multa bucurie. Nici nu stiu cum se poate intampla asa ceva. A fost si recitalul lui VASILE SEICARU. Doamne, ce zi ! Amintiri de suflet pastrate foarte bine, constat, intr-un loc special din inima mea. Si sa mai spuna cineva ca n-am o inima mare ! Astern in continuare un pasaj din finalul cartii lui Gabi, care sigur genereaza emotie.

"Nu stiu care este planul Lui cu mine, dar indiferent care va fi, imi doresc sa nu ma paraseasca si sa imi dea viata vesnica langa El. In ultimul timp, ma gandesc, tot mai des, la faptul ca voi parasi acest Pamant si imi doresc ca macar sa nu ma chinuiesc, iar cea mai mare dorinta este insa sa fiu langa El, si daca va ingadui, chiar traind in continuare. Este clar pentru mine ca, intre a fi sanatos, dar fara Dumnezeu si a fi bolnav, dar impreuna cu El, aleg a doua varianta. Dar ce ati spune sa fiu sanatos si langa El ? "

PENTRU TATA

Desi in fiecare moment ii purtam in gand, e o zi speciala, in viata fiecaruia dintre noi, in care prezenta unuia sau a ambilor parinti este obligatorie. Ma refer la prima zi de scoala. Azi mi-am condus fiica la liceu (desi nu ma asteptam sa ma accepte) si nu pot sa spun ca nu am fost emotionata. Mi-am amintit cum a fost acum opt ani cand a fost boboaca de clasa I. Si cum, in acea zi, era anuntata greva in sistem. Si m-a mai dus gandul la prima mea zi de scolarita. Si la prezenta tatalui meu langa mine, in acea zi atat de importanta pentru toti. Si la cate amintiri au ramas de atunci... Si pentru ca mi-e tare dor de el, "astern" o poezie atat de draga mie,  pentru toti parintii care nu mai sunt aici si care, candva, si-au dus copiii pentru prima data la scoala.

Repetabila povară
Adrian Paunescu 

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.