duminică, 21 ianuarie 2018

IMPOZITE, BIRURI SI TAXE

Adrian Paunescu, mai actual ca niciodata



De ce nu puneţi şi pe râs impozit
Şi birul progresiv pe sărăcie?
De ce nu puneţi taxe pe-ntuneric?
Impozitaţi şi vântul ce adie!
Ar fi păcat să ezitaţi în crima
De-a confisca şi sângele din vine,
Continuaţi prăpădul cu ardoare
Şi răul ce vă face-atât de bine!
Taxaţi iubirea, somnul, nostalgia,
Penumbra, deznădejdea şi oftatul
Şi unghiile care cresc într-una,
Distrugeţi tot, de-a lungul şi de-a latul.
Nu-i logic să nu puneţi nişte biruri,
Pe nou născuţi, ce nu ştiu cum îi cheamă,
Lucraţi neiertător şi echitabil,
Impozitaţi şi laptele de mamă.
Dar ce fiscalitate este aia
Din care nu se fură-ntreaga pâine
Acestui neam ce şi-a luat maidanul
De-a nu trăi în lesă ca un câine?
Taxaţi sever şi strângerea de mână!
Impozitaţi total telepatia!
Luaţi atâtea piei câte vă place
Şi desfiinţaţi prin taxe România!
Ce e complicitatea asta bleagă
Cu sărăntocii şi dezmoşteniţii?
Tot au şi ei ceva să dea ca taxă,
Treziţi-le revolte şi ambiţii!
Voi nu vedeţi că omul mai respiră?
Cât amânaţi sentinţa capitală?
Loviţi la oase naţia întreagă,
Înduioşarea e un fel de boală.
Adăugaţi impozite şi taxe
Pe taxe şi impozite, cuminte,
Impozitaţi şi lacrima şi ploaia!
Taxaţi adânc şi morţii din morminte!
Impozite pe floarea dăruită,
Impozite pe cald, ca şi pe rece,
Impozite pe rouă şi pe lună,
Impozite pe notele de 10.
Cafeaua, ceaiul, apa de fântână,
Fereastra, uşa, merită accize
Când, cu o poftă tragică, Guvernul
Îi dă un nou impuls acestei crize.
Impozite şi taxe pe cuvinte,
Dar biruri pe ecou şi pe tăcere,
A jupui poporul este nobil,
Când nu-i mai laşi nici dreptul să mai spere.
Hei, Românie, parcă răstignită,
Degeaba vrem să te-ntrebăm “Quo vadis?”,
Nici să trăim aici, nu-i cu putinţă
Nici să murim acum nu mai e gratis.
La luptă împotriva tuturora,
Într-un neomenesc război promiscuu,
Trăiască lanţul ce ne intră-n oase!
Trăiască Taxa, Jaful, Moartea, Fiscul.

sâmbătă, 30 decembrie 2017

Televiziunea publica

Ce experienta interesanta am trait pe final de an in televiziunea publica, pentru prima data in interior, in studioul emisiunii CASTIGA ROMANIA. Experienta, chiar si ca sustinator, a fost una interesanta si chiar captivanta. ca o chemare...De vazut continuarea si in prima zi a anului 2018. Pana atunci, tuturor un calduros

LA MULTI ANI!

duminică, 5 noiembrie 2017

5 noiembrie

Incerc sa unesc bucuria cu tristetea. Se pare ca am reusit! Sarbatoresc 23 de ani de casatorie la Sala Palatului, la comemorarea poetului meu de suflet, Adrian Paunescu, la trecerea a sapte ani de la plecare...Amestec de sentimente si trairi, rememorate dupa 32 de ani de absenta, dar prezenta. Pentru cine nu a inteles sau nu a cunoscut fenomenul de masa Cenaclul Flacara, e greu de inteles. Am trait emotie si am respirat in aproape opt ore ca si cum ar fi fost o secunda. Raman constanta in sentimente si ma bucur ca nu am imbatranit degeaba!

„De-aicea, de pe patul de spital / Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral / Cuvântul meu la voi să mai ajungă.
Mă monitorizează paznici minimi / Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi / Să nu mă mai ajungă nicio schijă.
Aud o ambulanţă revenind / Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind / Cu care se tratează cicatricea.
Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei / Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei / Spitalul de Urgenţă implorându-l.
Eu vă salut de-a dreptul cordial / De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital / Nu-i o alarmă, ci o garanţie.
Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani / Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani / Şi ţării mele minima dreptate!”.

 Adrian Păunescu - 31 0ctombrie 2010

Fotografia postată de Maria Popa.
Fotografia postată de Maria Popa.Fotografia postată de Maria Popa.

joi, 10 august 2017

Secunda care face diferenţa, după opt ani...


Postez de ceva timp apelul disperat pentru Asy. Vad pe canalele media ca e lipsa acută de sânge în ţară. Şi Asy are iar nevoie de sânge. Şi ca şi el, mulţi alţii. Zilele trecute am citit o ştire despre un tânăr din Jibou care a murit cu zile, pentru că medicii l-au tratat de insolaţie şi el avea o problemă pulmonară. Azi se implinesc opt ani de când am avut ghinionul să ajung în acel spital din Jibou şi norocul să pot ajunge la Urgenţe în Zalău, să mai trăiesc azi. Am căutat în cufărul amintirilor mele şi am găsit povestea mea de atunci. V-o împărtăşesc, deşi îmi este tare greu să o fac...
„Salvarea goneşte pe şosea. Nici nu mai ştiu cum trece timpul. Simt că mor şi nu înţeleg ce e cu mine. Asistenta se străduieşte să-mi distragă atenţia cu tot felul de marunţişuri… Vede că-mi este din ce în ce mai rău. Am vărsat pe drum şi sunt pregătită cu o branulă pe mâna dreaptă….Drumul de la Jibou la Zalau îl fac acum pe altă rută. Drumul e bun, dar hurducăturile de pe alocuri le simt direct în stomac. Încerc să fixez lucruri din interior. Să văd cât de lucidă mai sunt. Deasupra capului sunt atârnate „coliere” pentru gâtul accidentaţilor. Mă bucur că nu sunt în situaţia aceea. Dar în ce situaţie sunt? Aud semnalele acustice. Probabil am intrat în oraş şi mi se facilitează accesul spre Spitalul Judeţean de Urgenţă Zalău. Am ajuns şi cineva mă ajută să cobor. Nu pot singură şi nici în picioare nu pot să rămân mult timp...Cu buletinul în mână mă las împinsă dintr-un cărucior cu rotile. Sunt preluată de Serviciul UPU – adică Unitatea de Primiri Urgenţe. Închid ochii şi nu-mi vine să cred. Mă rog lui Dumnezeu să nu mor atât de departe de casă. Şi până la urmă, atât de stupid. Nimic nu mai depinde de mine. Închid din nou ochii şi sper. Şi aştept.
La Urgenţe am schimbat locul de vreo cinci ori. Noroc că eram întinsă pe un pat mobil. Cu el am tot fost mutată şi chiar plimbată la un moment dat. M-au dus mai mult pe sus pentru o probă de urină. Apoi am ajuns pe la etaj, pe pat, la Radiologie. Mi-au făcut o radiografie a bazinului, în picioare, sprijinită de Nelu. Cu folie de protecţie pe corpul lui. N-am uitat niciun amănunt. Asta înseamnă că eram lucidă. Şi foarte speriată în acelaşi timp. Ce factor a declanşat oare această stare de rău ? Aşteptarea a fost lungă şi foarte grea. Am fost văzută de vreo patru medici. Toţi au vrut să vadă pe ecograf. Cred că eram interesantă la momentul acela. Din punct de vedere medical, bineînţeles. Ai mei aşteptau pe holul spitalului. Aş fi vrut ca Nelu să stea lângă mine, dar nu i s-a permis. Simţeam că voi muri şi nu apucasem să-i spun tot ce aveam de spus. Şi am aşteptat cuminte, deşi îmi venea să urlu acolo...Foarte târziu a venit diagnosticul, ca un trăznet. Nu ştiam prea multe despre această boală, sau aproape că nu ştiam nimic, dar aveam în minte faptul că se putea muri din asta. Asta m-a speriat şi mai mult. Şi apoi n-a mai contat nimic. Mi s-a pus o sondă urinară. Apoi una naso-gastrică. A fost groaznic de greu şi de neplăcut. Nu m-am putut împotrivi...Asta era. Dumnezeu devenea ŞEFUL. Numai EL ştia ce face cu mine...Urma o spitalizare de cel puţin zece zile. Eram, de fapt, în concediu. Am închis ochii şi m-am lăsat condusă, a câta oară, pe patul mobil, până la salonul 78 de la etajul cinci. Omul care, practic, mi-a salvat viaţa, m-a „luat” pe secţia lui. Dr. Valeriu Botnari. Pe care n-am să-l uit niciodată. Nelu a fost la „căpătâiul” meu în seara aia. L-am trimis acasă, unde aşteptau cu emoţie, cred, Ioana şi mama mea. Trebuia s-o menajăm pe mama. Nu avea să afle grozăvia despre mine, decât acasă, la Ploieşti. Am ajuns în salon şi nu pot să cred că mi se întâmplă una ca asta...Închid ochii...
În jurul meu se vorbeşte în ungureşte şi nu înţeleg nimic. Lângă mine „locuieşte” o doamnă tare simpatică. Doamna Eva. E din Sărmăşag. Mi-a spus că m-a văzut la Urgenţe, de când m-au adus...Doamna ştie ungureşte şi mă asigură că, dacă se spune ceva important, îmi traduce...Drăguţa...Nici nu ştiam câtă nevoie voi avea de dânsa în zilele de spitalizare.”
Au trecut opt ani. Diagnosticul a fost pus corect in Zalău. Azi pot să scriu, să mă bucur de viaţă. Pentru Asy am putut să donez sânge. O mai pot face mai spre toamnă.
Secundele fac diferenţele! Cautati pagina de facebook Andreas Moisescu SOS. Si ajutati, atat cat va sta in puteri. Atat cat pentru el nu este prea tarziu. Promit să mai scriu despre el şi peste opt ani.

joi, 3 august 2017

85




La multi ani mama, cu multa sanatate!