UN OM CÂT O ŢARĂ

Am vrut să scriu aseară, imediat ce s-a terminat emisiunea. Dar nu puteam, pentru că eram invadată de emoţii. Nici nu ştiu care era predominanta.S-au amestecat nişte trăiri extraordinare. Ascultam un OM povestind mai mult despre ţara lui, decât despre el. Era actorul RADU BELIGAN. Dacă nu aţi văzut emisiunea (ce va rămâne, cu siguranţă, un document) vă invit să o căutaţi....Trebuie să fie pe undeva postată. Într-un moment în care mi-e tare dor de copilul meu (şi nu e decât într-o tabără) m-am gândit dacă nu cumva mai avem de meditat cu privire la plecarea ei din ţară...Nu acţionez niciodată la primul impuls...Şi nici nu spun că mă mai pot răzgândi. Dar nici că nu aş face-o. Când a spus "Mulţumesc lui Dumnezeu că sunt ROMÂN" am plâns. Pentru că eu încă mai cred că suntem mulţi cei care îşi iubesc cu adevărat ţara. Şi eu am foarte mulţi colegi stabiliţi departe...A fost un moment în care nu i-am înţeles. Apoi am realizat despre mine mai mult şi m-am înţeles mai bine pe mine, prin prisma lor. Am avut ocazia să călătoresc pe afară. Şi diferenţa este izbitoare, chiar dacă nici mie nu mi-a plăcut să recunosc, am făcut-o. Facem toate relele cu bună ştiinţă. Investim în toate prostiile. În ce trebuie, nu. Am fost tulburată de tot ce am ascultat în emisiune (ca să revin de unde am plecat) şi mi-am dat seama că emoţia se dublase şi atunci am înţeles de ce. Actorul seamănă acum perfect cu tatăl meu...Aşa era în anul în care l-am pierdut. Am înţeles şi de ce sunt încă aici.