luni, 31 decembrie 2012

LA MULTI ANI !

E vremea bilantului. Un an trece, altul vine...A fost bun, a fost rau ? Ce mai conteaza acum, daca tot trece ? Important e ce va mai fi. Doresc tuturor ceea ce imi doresc pentru mine: liniste sufleteasca, impliniri ale copilului, sanatate pentru toti ! Ce poti sa-ti doresti mai mult ? Fie ca Noul An sa fie cel mai bun. LA MULTI ANI !

luni, 24 decembrie 2012

AJUN...

SA AVETI UN CRACIUN FERICIT ALATURI DE CEI DRAGI !

marți, 18 decembrie 2012

MAXIMILIANA PATRASCU

SEDINTA DE COMEMORARE PENTRU PROFESOARA SUFLETULUI MEU, MAXIMILIANA PATRASCU, MIERCURI, 19 DECEMBRIE 2012 , ORA 11.30 - UPG!



POVESTE DE SUFLET


        Exista un moment in viata fiecaruia dintre noi cand gandurile ne poarta undeva, in urmă….O facem, de cele mai multe ori, pentru ca ne este tare dor…Ne întâlnim pentru comemorare. Comemorarea inseamna chiar acest lucru. Inseamnă ceremonie menită să evoce amintirea unei persoane.  De ce o facem ? Pentru că s-au împlinit în acest an 80 de  ani de la naştere …Şi pentru că ne lipseşte !
        Emoţia mă copleşeşte, cu atât mai mult, cu cât persoana despre care trebuie să vorbesc, pur şi simplu face parte din viaţa mea. Pentru că persoana despre care trebuie să vorbesc şi-a lăsat definitiv amprenta pe mine, pe felul meu de a fi, pe destinul meu, în cele din urmă.
        A vorbi despre DOAMNA, aşa cum ne plăcea nouă să îi spunem, este o misiune atât de dificilă, este ca şi cum te-ai pregăti să susţii un examen la PROCESE CALORICE. Apare teama de a nu uita nimic, de a o aduce în atenţia tuturor, deşi toţi cei prezenţi au cunoscut-o, aşa cum a fost de fapt si cum a reuşit sa se lase descifrată de fiecare dintre noi…Pentru unii PROFESOR, pentru alţii COLEG, pentru mulţi PRIETEN. Pentru mine, toate trei la un loc.
        ŞI DACĂ VORBIM DE DESCIFRARE, TREBUIE SĂ ANALIZĂM PE RÂND, aşa cum s-au întâmplat, într-o succesiune firească, lucrurile şi faptele care au reuşit să mă marcheze. Am descifrat meticulos, aşa cum am învăţat de la DOAMNA. Am trăit intens, alături de dânsa, chiar şi atunci când nu a mai fost…Întâmplător sau nu, am „moştenit” o parte din amintirile sale…Care acum sunt şi ale mele…
        Anul 1932 este anul naşterii sale şi ataşamentul meu faţă de dânsa sporeşte cu atât mai mult cu cât este şi anul naşterii părinţilor mei. Este primul lucru comun şi asta a explicat legătura de mult mai târziu, când am cunoscut-o de fapt. Nimic nu este întâmplător pe lumea asta, cum nu cred că întâmplător este şi faptul că s-a născut într-o miercuri şi iată, o comemorăm într-o miercuri
        Anul 1989, important pentru toţi într-o oarecare măsură, pentru mine a însemnat şi admiterea la facultate şi primul contact vizual cu DOAMNA PROFESOARĂ. Am cunoscut-o înainte de a deveni studentă, pentru că în vremea sau în vremurile acelea, am dat admitere şi dânsa, în calitatea de decan, a trebuit să semneze lucrările scrise cu colţ îndoit. Am remarcat-o atunci şi ştiu că mi-a transmis ceva de bine de la început…Sau cum e la modă acum să spui, mi-a transmis o energie pozitivă. Prestanţa, zâmbetul permanent şi şuviţa albă m-au făcut să aştept momentul întâlnirii la curs cu mult interes. A meritat aşteptarea. Am avut privilegiul să fac PROCESE CALORICE cu dânsa.  Şi să iubesc această disciplină. Să faci şi cursul si laboratorul şi proiectul de an cu DOAMNA MAXI a însemnat o mare provocare pentru orice student din anii aceia! Şi 10 n-am reuşit să iau decât la proiect. Am ştiut că e aleasă şi a rămas pentru totdeauna profesoara inimii mele. Ştiu că a fost un examen greu la CALORICE. Şi ştiu că, preţuind-o atât de mult, aveam şi obligaţia de a promova examenul. Şi ştiu că nu am dezamăgit-o niciodată. Sau poate doar o dată, când am chiulit şi eu de la un curs. Ieşisem la prima întâlnire cu cel ce mi-a devenit soţ.
1995 anul absolvirii mele…Îmi amintesc cu mare drag cum am „negociat” cu colegii pe cine să alegem să ne ţină cursul festiv….I-am respectat pe toţi profesorii în aceeaşi măsură, dar alegerea DOAMNEI pentru cursul festiv a mai însemnat o bucurie în plus, cel puţin pentru mine. Din păcate, nu era la modă să înregistrezi asemenea momente. Până la urmă, amintirile sunt în sufletele noastre şi iată că nu se pot uita, pentru că  ele chiar au însemnat ceva pentru noi. Am avut şi norocul să mă accepte pe lista celor care doreau „proiect la MAXI” (scuze, dar trebuie să folosesc limbajul vremii). Am colaborat într-un mod în care m-a făcut să lucrez mult şi să pun întrebări în aceeaşi cantitate. După absolvire, ca orice tânăr absolvent, mi-am văzut de viaţa mea şi am avut-o în gând permanent. Nu ştiam şi nici măcar nu bănuiam ce avea să urmeze…
2000 anul în care viaţa m-a readus în UNIVERSITATE…Din nou, aproape de DOAMNA. Împlinită pe deplin în plan familial, mamă şi soţie a celui ce mă făcuse să chiulesc de la CALORICE. De câte ori n-am stat de vorbă între două cursuri…Nu foarte mult timp, pentru că întotdeauna o lăsam să se mai uite o dată pe notiţe înainte de a pleca în sală. Lucru pe care, din păcate, nu l-am putut „moşteni”.  Era un obicei ce trebuia respectat. Timp de vorbit am găsit, cât să mă scuz că am îndrăznit să chiulesc cândva. A fost o absenţă pe care mi-a motivat-o amuzată. Ceea ce am spus şi ceea ce urmează seamănă mai degrabă cu „a vorbi despre mine” decât „a vorbi despre DOAMNA”. De fapt, asta şi vreau să scot în evidenţă. Tot ce mi s-a întâmplat  i se datorează într-o mare măsură.
2001  anul în care m-am înscris la STUDII APROFUNDATE şi, spre marea mea satisfacţie, am devenit din nou studenta DOAMNEI. Şi am reuşit să iau zecele la examen. A fost anul în care a început partea aceea de prietenie, cum îmi place mie să spun. Era o relaţie student – profesor aşa cum oricare dintre părţi şi-ar dori să o aibă. Mă despărţeau două camere de biroul DOAMNEI. Parcă aveam mai mult timp de povestit. Eu despre fetiţa mea, dânsa despre năstruşnicii nepoţi.
2002 anul absolvirii studiilor aprofundate cu lucrare de disertaţie condusă de cine oare? Bineînţeles, de DOAMNA. Anul în care, absolvind aprofundatele, mi-am dorit mai mult. DOAMNA  a fost prima care mi-a propus înscrierea la doctorat. Nu aveam asta în planurile mele, dar m-am bucurat întotdeauna când în preajma mea au fost oameni de bine, care mi-au dat cele mai bune sfaturi. A fost anul când l-am cunoscut şi pe profesorul Dobrinescu şi anul înscrierii la doctorat. Încet, dar sigur, începeam să devin parte a colectivului de la CALORICE.
2004 am dat examen pentru postul de asistent la CALORICE şi, dintr-o dată, am devenit colega de birou a DOAMNEI. Doamne, cum să fiu colega de birou? Mi se părea prea mult ce mi se întâmpla…Cum să fiu colegă cu DOAMNA ? Foarte greu m-am acomodat, din profund respect pentru ceea ce a însemnat dânsa pentru mine…Îmi amintesc cu mare drag povestirile despre familie, despre nepoţii dragi care mergeau iarna la schi…Despre cel mai mare şi cel mai mic, deşi nepoţii erau gemeni…Despre cum ii deosebea dansa… Despre merele de la Slănic…Despre cum a iubit muntele şi drumeţiile montane. Despre o rochie de mireasă dintr-o ladă de zestre…Şi-mi amintesc cu mare drag delegaţia de la Constanţa, din acelaşi an, când ne-am plimbat pe malul mării până seara târziu şi cum am rămas noi nemâncate pentru că nu am respectat programul… Şi-mi amintesc tristeţea din ochii dânsei când, de acolo, de la Constanţa, din camera unde eram cazate, sunând  pe o fostă colegă,  de la capătul celălalt al firului a primit o veste tristă. N-am văzut-o niciodată plângând. Şi mă bucur că a fost aşa. Regret că n-am profitat mai mult de timpul pe care l-am avut comun. Mă bucur că mi-au rămas amintirile din suflet. Cuvinte am spus şi las imaginile să completeze profilul unui OM. Care a fost PROFESOR, COLEG, PRIETEN.
Nimic din ceea ce a mai urmat nu prevestea sfârşitul brusc al profesoarei mele de suflet. Ştiu că acum, în cariera universitară, aş fi cu atât mai fericită, dacă un singur student, dintre cei cu care mă întâlnesc la ore, ar ţine la mine aşa cum am ţinut eu la DOAMNA. Şi-i învăţ pe toţi să le mulţumească atunci când încă o pot face acelora care le sunt aproape şi care îi sprijină. Uneori e prea târziu şi te agăţi chiar şi de o şedinţă de comemorare să spui public MULŢUMESC, DOAMNA PROFESOARĂ !
                                                                                                                           


    
 


marți, 27 noiembrie 2012

COLINDE

Cand poate e prea devreme sa se intample niste lucruri, acelea refuza sa se...intample. Am trait un sentiment de deznadejde aseara si caut sa-mi explic fenomenul. Eram atat de entuziasmata ca ma pot relaxa, in sfarsit, dupa o perioada pe cat de grea, pe atat de incerta. Mi-am luat bilet la un spectacol de colinde. Toti ai mei aveau un alt program, nepotii nu mai aveau bani suficienti, fiecare avea "agenda" ocupata. Recunosc ca si  in mintea mea a aparut intrebarea daca nu cumva e prea devreme. Daca nu cumva nu voi simti la fel ca atunci cand e putin mai frig si chiar se apropie perioada de colindat. Am hotarat totusi sa ma duc pentru ca-mi place la nebunie... Am ajuns la sala de spectacol, dar dezamagirea a fost ca am primit banii inapoi pe bilet pentru ca spectacolul fusese anulat. M-am speriat doar la gandul ca artistul ar fi patit ceva. Din fericire, el era bine. Eu m-am simtit foarte rau. Dezamagita. Nu se vandusera prea multe bilete. Nici nu pot sa-mi explic. Lumea nu a mai fost interesata. Sau nu mai exista deloc putere financiara. Sau ne-am invatat cu toate prostiile transmise gratis pe toate posturile de televiziune (desi nici acolo nu e nimic gratis, pentru ca suntem platitori de abonamente). Inca nu am puterea sa ascult un colind. Mi-as fi dorit atat de mult sa se intample aseara...

vineri, 23 noiembrie 2012

23 NOIEMBRIE

Aceeasi zi si vesela si trista. Doar pentru a nu mai deschide rani vechi, de douazeci de ani, vorbesc azi despre partea vesela. Azi e ziua de nastere a jumatatii mele. Si nu pot sa nu-i urez si aici un sincer LA MULTI ANI ! Ma bucur ca am reusit sa-mi mai revin, si de aceasta data. Ma bucur ca Ioana m-a ajutat azi cu partea dulce si a facut singura un tort pentru TATI. Asadar, draga TATI, sa fii sanatos si sa stii ca te iubim mult !

joi, 22 noiembrie 2012

Asteptand o AMBULANTA

Numai asa iti dai seama cat esti de mic. Si mai ales cat esti de neinsemnat. Suferi in tacere, suferi in lacrimi, suferi de frica...Si cand nu se mai poate, crezi ca mai ai o sansa: sa chemi AMBULANTA si sa speri ca vei gasi o rezolvare. Suni. De fapt, nu suni tu, ci altcineva, drag, de langa tine. Si-ti dai seama cat sufera si el dupa tonul vocii cu care trebuie sa explice, de doua ori, pe acelasi apel, din ce motiv suni acolo. Si astepti. Esti constient ca nu esti singurul care are nevoie de ajutor. Trece o ora si starea de rau se amplifica. Te simti atat de aiurea...Se mai da un telefon si se intreaba daca mai dureaza. Se pare ca sunt multe solicitari. Continua asteptarea. Mai trec alte minute si apare, in sfarsit, echipajul. Foarte obosit, stresat, irascibil. Spui ca ai o stare de rau general, ameteli si stare de voma, o durere intensa si inexplicabila in mana stanga si o durere in piept si esti apostrofat ca ai prea multe probleme. Si trebuie sa te hotarasti asupra uneia. Nici nu mai stii pe ce lume esti cand deja ti s-a luat tensiunea, temperatura si ti s-a verificat si glicemia. Mai primesc o intepatura cu un analgezic si un antivomitiv. Punct. Totul e in limite normale. Echipajul pleaca si eu parca nu-mi mai simt mana stanga. Cu cea dreapta reusesc sa butonez ceva la calculator si sa incerc o rezervare online la un medic specialist. Pentru momentul cand ma voi putea ridica pe picioarele mele. La AMBULANTA se rezolvase.

luni, 5 noiembrie 2012

5 NOIEMBRIE CU TRISTETE

S-au implinit doi ani de la plecarea POETULUI meu de suflet. Mi-e dor si mie de el, dar am avut inspiratia (cam ciudata atunci) sa inregistrez niste interviuri cu el, prezentate la TV. Le mai urmaresc cand vreau sa-l mai vad sau sa-l mai aud. Desi am vocea lui bine intiparita in minte. Si in suflet. Postez o poezie trista, de final. Sau de inceput.



Adrian Paunescu- De la un cardiac, cordial

De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care ma gasesc de vreme lunga,
Consider ca e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi sa mai ajunga.

Ma monitorizeaza paznici minimi,


Din maxima profesorului grija,
În jurul obositei mele inimi
Sa nu ma mai ajunga nicio schija.

Aud o ambulanta revenind,
Cu cine stie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se trateaza cicatricea.

Purtati-va de grija, fratii mei,
Paziti-va si inima, si gândul,
De nu doriti sa vina anii grei,
Spitalul de urgenta implorându-l.

Eu va salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se stie,
Recunoscând ca patul de spital
Nu-i o alarma, ci o garantie.

Va vad pe toti mai buni si mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Da-mi, Doamne, viata, înca niste ani
Si tarii mele minima dreptate.

31 octombrie 2010, Bucuresti, Spitalul de Urgenta